English Istoricul muzeului
10-09-2009Într-una dintre primele primăveri ale veacului tocmai încheiat, la bariera Bănesii, s-a oprit una din birjele de Herasca, obişnuite cu traseele lungi, aducând doi bărbaţi apropriaţi ca vârstă. Nicolae Minovici, proaspăt medic legist, care-şi finaliza doctoratul la Paris şi bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, au coborât în plin câmp pentru a discuta despre un proiect. Nicolae Minovici cumpărase un teren întins la margine de oraş, în preajma barierei, unde dorea să ridice o vilă cum Bucureştiul nu mai văzuse. Terenul era uşor denivelat fapt care convenea cu aşezonarea unei grădini minunate, grădină care trebuia să pună în valoare vila, care dorea să o ridice aici. Cristofi Cerchez încercase până atunci să convingă diverşi comanditari că stilul neo-românesc este pe cât de original şi frumos, pe atât de singular ca valoare arhitecturală. Şi aceasta într-un oraş încă destul de franţuzit. Nicolae Minovici a dorit să-i ofere bunului său prieten deplină libertate de mişcare într-un astfel de proiect. Când au sosit prima oara în aceste locuri de margine, era către sfârşitul iernii anului 1903. În împrejurimi se auzeau către seara glasurile lupilor, care înaintau cu curaj până către străzile de margine ale epocii. Adesea zăreai şi ciute, căpriori şi multe alte păsări sălbatice, care se bucurau de apele lacurilor din împrejurimi încă sălbatice, nepopulate şi aşadar, deloc sistematizate. Era o adevărată aventură să locuieşti aici, singur, înconjurat de păduri şi câmpuri pustii. Aşa era această margine de Bucureşti la început de veac XX. Proiectul a demarat în anul 1904, pentru a fi sfârşit un an mai tarziu. Astfel a fost ridicată "prima casă în stil popular românesc", la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, iar situaţia ei actuală nefiind cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti. Clădirea a fost ridicată pentru a adaposti colectia deja anunţată la data ridicării ei, de doctorul Nicoale Minovici. Compartimentele clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Colecţia a fost îmbunătăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii. În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale. Muzeul Dr. Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş care, deşi la 1912 punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român, clădirea actuală a muzeului amintit va fi finalizatăa în 1941. Nucleul patrimoniului acestui muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret la 1 octombrie 1906.
La începutul anului 1906, muzeul Dr. Nicolae Minovici funcţiona deja ca un muzeu privat, care devansase iniţiativa publică. A se ţine cont de faptul că, impresionanta colecţie adunată de Tzigara Samurcaş, nu era expusă într-un spaţiu special organizat pentru ea, lucru diferit în cazul muzeului ridicat de Nicolae Minovici. În anul 1937 Nicolae Minovici a donat colecţia sa alături de proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 mp , Comunei Bucureşstilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie "pentru totdeauna " un muzeu de artă naţională cu denumirea "Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici". Vila era înconjurată de o splendidăa grădină în stil 1900 la care şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker.
Separat de muzeu şi parc se află "o ferma destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor". Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînnoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30.000 lei, surplusul privindu-l pe donator.
Interesant este faptul că "în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere, suma de 30.000 lei, fixată prin reprezentatul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită".
Actul de donaţie a fost autentificat de Tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr. 26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr. Nicolae Minovici, Dl O. Tataru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em. Odagescu supleant delegat la Tribunalul Ilfov secţia de notariat asistat de dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V. Patru, "avocat personal cunoscut nou". În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub "ordinul ministerului inventarului Avuţiilor Publice" nr.85/1/1939 si 85/16/1939.
Dr. Nicolae Minovici a murit în 1941 iar situaţia muzeului nu se va schimba decât cu anii puterii populare. Nepotul săau de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, ing. Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său conducerea muzeului.
Separat, între 1939-1942, va ridica actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata "naţionalizare".
La începutul anilor '70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care la determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arată că muzeul "Dr. Nicolae Minovici" este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919". Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată la care a facut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată dupa care s-au realizat grilajele exterioare de forjat precum şi gardul de lemn, schimbat în anii '90.
Numai în anul 1973 au fost organizate 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare, 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat, 1 martie 1974.
Nu ştim dacă muzeul a fost retrecut în categoria I-a dar, dacă judecăm actul din noiembrie 1977, se întrevedea cauza acestei recomandări. Mai exact, în baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R. prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977 "solicită transferul" muzeului către o altă functionalitate. Astfel , Cancelaria Comitetului Central al PCR, la 1 noiembrie 1977 anunţă: "Vă comunicăm că s-a aprobat ca următoarele puncte să fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi închiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca reşedinţă de ambasadă: bd. Ana Ipatescu 39; str. Zambaccian 21A; str. Arh. Ion Mincu 15; str. Minovici 1; şos. Kisseleff 10 si (...) bd. Dacia nr 35 " .
Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici să intervină cu numeroase memorii către secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtica, vicepreşedinte al guvernului, către Tamara Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (18 noiembrie 1977) precum şi "tovarăşului Nicu Dobrescu", la aceeaşi dată. Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma că "atât din punct de vedere legal cât şi din punct de vedere practic, nu ar fi oportună schimbarea destinaţiei acestei clădiri, fapt care ar produce nemulţumiri în rândul populaţiei". Se pare că delegaţia Indiei se arăta interesată de clădirea muzeului.
Muzeul a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărârea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fără a se preciza până la ce dată. Aceste informaţii le aflăm dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici către Secretariatul de redacţie al ziarului "Scânteia", deoarece acest ziar publicase un articol intitulat: "renumele muzeului ar putea fi şi mai mare " (Scânteia, 11489, 22 iunie 1978). Acţiunea ziarului se înscria desigur în politica de susţinere a desfiinţării muzeului. Nu a fost desfiinţat dar, a fost închis, în ciuda memoriilor repetate către Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. A fost redeschis în 1985. În 1983, Dumitru Minovici trece în nefiinţă, lăsâand soţiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridicăa a celor două acte de donaţie pe care le patronase din 1945. Muzeul a fost închis în septembrie 1990, ultima semnătură a vizitatorilor fiind din ziua de 16.09.1990, când se consemna "absolut necesară prezenţa unui muzeograf".
În 1982, muzeul a fost transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al R.S.R. şi implicit Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietatea imobilului. În cursul anului 1990, el a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu. În august 1991 se reface gardul dinspre "terenul de cultură al A.D.P. Sector 1", moment în care, terenul vilei Minovici se "extinde" cu o fâşie de teren lată de 4m şi lungă de 72m. Dar acest teren aparţinuse de fapt vilei Minovici până la 1955 când a fost "transferat" Casei Scânteii. Începând cu anul 1993, prin cereri către Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situaţia precară a cladirii care necesita un proiect de concolidare şi restaurare. Muzeul a rămas închis . La 2 decembrie 1997 Guvernul Romaniei a hotărât "transmiterea ansamblului imobiliar "Vila Minovici", proprietate publică a satului şi a colecţiei de artă populară "Dr. Nicolae Minovici" în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti" - astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la concolidarea şi restaurarea clădirii. O primă expertiză a fost realizată între 1998 - 2000 şi care a fost predată Consiliului pentru Cultură al Municipiului Bucureşti nemaifiind nevoie decât de organizarea licitaţiei publice privind şantierul de restaurare. De la finalizarea expertizei au trecut aproape patru ani iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a demarat vreun tip de măsuri privind consolidarea clădirii, clăadire care se deteriora de la un an la altul. În anul 2005 a luat fiinţă Asociaţia "Prietenii Muzeelor Minovici" coordonată de doamna Georgiana Pogonaru. În anul 2006, Muzeul Municipiului Bucureşti a demarat activităţi de igienizare şi reparaţii mai urgente ale clădirii. În acelaşi timp a fost amenajat într-o formă primară şi parcul muzeului. Aleea principală a parcului a fost reconstituită. În prezent, cu sprijinul Asociaţiei "Prietenii Muzeelor Minovici", au fost realizate proiectul de fezabilitate şi proiectul tehnic de execuţie privind consolidarea şi restaurarea clădirii, proiecte întocmite de o echipă coordonată de arhitectul George Polizu.
)
)
)
)
)
)
Prof. Dr. Nicolae Minovici
10-09-2009Nicolae Minovici a fost cel de-al şaptelea copil în viaţă al familiei Ştefan Minovici, născut în ziua de 23 octombrie 1868. El rămâne un caz deosebit atât prin realizările sale ştiinţifice cât mai ales prin ctitoriile pe care le-a dăruit Bucureştilor. Descris de mic ca o "fire încăpăţânată, îndărătnică, dar voluntară", Nicolae a urmat cursurile primare la Şcoala comunală nr. 1 din Brăila iar liceul l-a absovit în Bucureşti la Sf. Sava. Nicolae va face prima ruptură în cadrul familiei faţă de pasiunea legată de ştiinţe: după absolvirea bacalaureatului în 1891, el se va înscrie la Şcoala de Belle-Arte, cursuri pe care le-a urmat timp de un an.
Intervenţiile fratelui său mai mare Mina, l-au determinat în final să se înscrie în circuitul ştiinţelor, înscriindu-se la Facultatea de Medicină. Aproprierea de lumea artelor nu a fost dată uitării. Nicolae Minovici a devenit un asiduu colecţionar de obiecte de artă şi în mod special de artă populară din spaţiul românesc. În anul 1898, Nicolae Minovici obţine titlul de doctor în medicină, cu lucrarea "Tatuajele în România", publicată în acelaşi an. Această temă era abordată pentru prima oară în România şi aşa a rămas până astăzi. Student fiind, a lucrat ca desenator şi ca preparator al sălii de disecţie, apoi al clinicii şi Institutului de Chirurgie şi Ginecologie. În tot timpul studiilor a ocupat şi posturile de preparator, apoi de asistent la Catedra de Histologie. Şi-a continuat studiile la Berlin între 1899-1901 unde lucrează şi la diferite instituţii precum Institutul de Anatomie Patologică şi Spitalul "Moabit". A avut contacte cu reputaţi speciliaşti din domeniul medicinii: profesorii Strassman, Virchow şi Lepman din Berlin precum şi profesorii Paul Garnier, Magnan şi Manoeuvrier din Paris. Întors în ţară a realizat în mai puţin de zece ani câteva lucrări remarcabile: în 1905 a înfiinţat "Societatea de Salvare"-prima din România modernă; în 1936 Spitalul de Urgenţă şi Şcoala Samariteană.
În anul 1904 Nicolae Minovici a publicat lucrarea "Studiu asupra spânzurării". Este un studiu unic în domeniul medicinii româneşti din perioada pionieratului. Rămas fidel pasiunii sale întâi, doctorul Nicolae Minovici a finalizat în 1905 un alt proiect: "Muzeul de Artă Naţională Dr. Nicolae Minovici", în marginea de nord a Bucureştiului.
Clădirea a fost proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinaţie specială, aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcţionat ca instituţie particulară până în 1936 când a fost donat Primăriei Oraşului Bucureşti; muzeul a funcţionat începând cu anul 1906.
Retras din Bucureşti în anii 1917 - 1918, Nicolae Minovici va găsi vila prădată la întoarcerea în capitală, în decembrie 1918. Unele surse susţin că actul a fost săvârşit de trupele germane care îşi stabiliseră cantonamentul în vilă, însă alte surse susţin contrariul (un inventar de predare-primire lăsat de comandamentul german), că de fapt vila a fost jefuită de soldaţii români cu prilejul retragerii trupelor germane din capitală. Colecţia a fost îmbogăţită treptat cu noi achiziţii în perioada 1918-1940. Nicolae Minovici este numit medic legist pe lângă parchetul Tribunalului Ilfov (1902) şi Subdirector al Institutului medico-legal şi profesor de medicină legală la Şcoala de Ştiinţe de Stat. În acelaşi an este însărcinat de Primărie să rezolve problema cerşetoriei şi a vagabondajului în Bucureşti. În anul 1909 Nicolae Minovici este avansat şef de lucrări al Catedrei de Medicină Legală iar ulterior "este abilitat docent în medicina legală şi numit conferenţiar pentru această disciplină la "Facultatea de Medicină" (1915). După primul război mondial îl găsim la Universitatea din Cluj, la catedra de medicină legală (1919) unde, a creat "din nimic" Institutul de Medicină Legală din Cluj. Începând cu anul 1926 se află din nou în Bucureşti când a preluat funcţia de primar al sectorului III Albastru (care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăveşti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Şerban Vodă, etc.) .
Ceea ce a constatat doctorul atunci în aceste părţi ale oraşului, nu au fost realităţi foarte diferite de cele de astăzi: străzi fără trotuar, nepavate şi necanalizate, majoritatea luminate prost sau deloc, cocioabe şi magherniţe insalubre, înghesuite şi înconjurate de mormane de gunoi.
Mandatul său a fost benefic pentru această parte de oraş, numele său intrând şi în folclorul de mahala: "Minovici dărâmă tot / Minovici e târnăcop!" Astfel străzile au fost periodic curăţate şi multe dintre ele pavate, maidanele transformate treptat în parcuri (cum a fost cel din dosul tribunalului), a fost ridicat un cămin pentru gunoierii şi măturătorii sectorului şi construite primele WC-uri subterane din Bucureşti.
În 1934 este ales primar de locuitorii satului Băneasa-astăzi cartierul cu acelaşi nume-fără să candideze. Începând cu anul 1936 conduce ca preşedinte Colegiul Medical de Ilfov iar peste doi ani, Colegiul Medical pe ţară. S-a ocupat frecvent de interzicerea practicării ilegale a "medicinii" de tot felul de către vraci, moaşe şi prinţese ale magiei negre sau de altă culoare.
De asemenea, tot el ia măsuri pentru a se închide cabinetele de cosmetică conduse de persoane fără diplome şi pregătire corespunzătoare dar mai ales împotriva impostorilor care, "inducând în eroare marele public, îi speculau naivitatea", împiedicându-i să mai ţină şedinţe de "magnetism", "misterele telepatiei" etc. În acest sens a publicat studiul "Pericolul social al practicării ocultismului", îndeosebi asupra sănătăţii mintale.
Între anii 1936 - 1940 a fost colaborator al nou înfiinţatei Reviste de Medicină Legală. Abia ieşit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici se îmbolnăveşte de cancer localizat în laringe. În ciuda traheotomiei făcută la Viena în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de dureri până la 26 iunie 1941.
)
)
)